Legende

Cuvânt înainte

Muntele Ceahlău este unic în spaţiul românesc – are hram şi are sărbătoare, dar, mai mult decât toate, are nenumărate legende şi poveşti, chiar şi unul dintre miturile fundamentale ale poporului român: „Dochia şi Traian”, mitul etnogenezei, cel atât de frumos versificat de Gheorghe Asachi. Are legende pe care le-a cunoscut Alecu Russo („Piatra Corbiţei”, „Piatra Teiului”) sau Gheorghe Asachi („Legenda Serafimei”, „Dochia şi Traian”), Mihai Eminescu („Turnul lui Budu”), Calistrat Hogaş („Legenda Panaghiei”) şi multe altele, ştiute de Mihail Sadoveanu, Constantin Matasă, Ioan Găvănescul, în antologiile noastre reuşind să culegem şi să prezentăm un număr de 49 de legende şi poveşti de la muntele Ceahlău.

O lume populată cu fiinţe fantastice sau reale şi personaje istorice vă este dezvăluită, exprimând creativitatea, măsura şi bunul gust al munteanului de la poale de Ceahlău de la care a aflat Vasile Alecsandri frumoasele balade ale „Mioriţei”, „Şalgăi”, „Miului” sau „Hoţul şi domniţa” şi „Biserica rispită”. Nu lipsesc din poveştile lor urieşii, căpcăunii, dracii, zânele, Noureanu, Sfarmă-Piatră, Strâmbă-Lemne, Dumnezeu şi Sfântu’ Petru, vrăjitoare, călugări, boieri, ţărani, haiduci, dar şi Alexandru cel Bun, Dragoş-Vodă sau Ştefan cel Mare şi Vasile Lupu.

În această mică antologie am ales câteva din legendele stâncilor din partea superioară a muntelui, pe care le vom îmbogăţi cu panouri informative ce vor conţine textele legendelor în română şi engleză şi fotografii sugestive şi chiar cărţi poştale vechi, unele de la începutul secolului al XX-lea. Se va crea o potecă tematică, „Stâncile cu legende”, această antologie fiindu-i complementară. Vă invităm să citiţi această carte, dar mai mult, să porniţi pe cărările Ceahlăului şi să descoperiţi stâncile care, cu formele lor ciudate, au dat naştere legendelor Ceahlăului.

Muntele ăsta al nostru, Ceahlăul, n-a fost dintotdeauna aşa cum îl ştim noi, înalt, cu stânci multe îngrămădite spre vârf şi cu codri spre poale. Se spune că Satana vroia să ajungă până sus la cer. A suflat o zi şi-o noapte de-a rândul de s-a strâns mulţime de piatră grămadă. Când a vrut Dracul să se urce spre cerul din care fusese alungat, Dumnezeu a blagoslovit şi a pus mâna pe muntele care s-a clădit Ceahlăul. De atunci, Ceahlăul este muntele lui Dumnezeu, cel pe care a pus mâna Sa şi l-a sfinţit.

Se spune că Traian, împăratul Romei, a cucerit ţara lui Decebal după lupte crâncene. Ca să supună pe toţi dacii, i-a urmărit cu armatele sale până spre răsăritul Daciei. Ajuns aici, a hotărât să ridice o stavilă împotriva barbarilor care pândeau de dincolo de noua graniţă a imperiului. Soldaţii romani şi prizonierii daci au adunat mulţime de pietre şi le-au îngrămădit, iar în vârf au pus stâncile cele mari. Pe cea mai înaltă dintre ele au pus toacă şi un legionar stătea cu ochi-n soare şi vestea primejdia, bătând în acea toacă. Şi aşa a fost până la părăsirea Daciei de armatele romane.

Niciuna dintre stâncile Ceahlăului n-a aprins mai tare imaginaţia rapsozilor populari decât Dochia şi Panaghia. Stânca Panaghiei, situată lângă vârful tocit al Toacei, se ridică maiestuoasă şi strălucitoare în razele soarelui. Soarele o iubeşte încă şi-i trimite razele-imângâietoare ce o înconjoară cu un braţ de îndrăgostit.

Cică, Panaghia era o fată din satul Răpciuni, ce crescuse pe lângă vechiul Palat al Cnejilor, fiind una dintre fetele de casă ale Mariei Cantacuzino. Dar stăpâna sa îşi vede soţul ucis de către lacomul şi neîndurătorul Duca-Vodă, iar ginerele, fiul lui Brâncoveanu, îşi pierde capul pe butucul de la Edikule.

Ieşită din umbra întunecată a Palatului Cnejilor, fata străluci în razele Soarelui. Feciorii din sate nu mai căutau alte fete la hora de duminică. Ba mai mult, nu mai pridideau cu grija pe care i-o acordau. Lăsau coasa, lăsau securea şi joagărul şi se strângeau în jurul fetei. Sfatul obştii, oamenii cei buni şi bătrâni, asistau neputincioşi la nebunia fiilor lor. Au mers la vataman şi i-au cerut să-i scape de farmecele Panaghiei spre a avea linişte în sat. Panaghia fu urcată sus pe platoul Ceahlăului, unde murise stoarsă de vlagă maica Nazaria, lângă stâncile trufaşe, unde s-au adăpostit ereţii şi caprele negre. Vru să-şi facă seama. Auzise de-unpustnic numit Ghedeon, dar găsi la adăpostul său de lângă Piatra Altarului doar oasele albite de vremuri.

Urcă pe Toaca gândind a-şi afla liniştea în hăurile de dedesubt. Când, deodată, printre neguri, se ivi Soarele. Panaghia îl văzu şi rămase vrăjită privindu-l. Soarele se opri şi el să privească pe frumoasa din vârf de stâncă. Şi ceasuri întregi pierdu din drumul său spre asfinţit. A doua zi, Panaghia urcă din nou pe vârf, pe Toaca. Iar Soarele prelungi la nesfârşit şederea sa deasupra Ceahlăului. Dar Noaptea ridică la Dumnezeu rugă împotriva Soarelui ce-i răpea din întuneric. Dumnezeu îi ocrotea pe cei ce se iubeau, dar erau încurcate cele hotărâte încă de la săvârşitu’ lumii şi decise pedepsirea Soarelui îndrăgostit. Ceahlăul fu învesmântat în neguri negre şi grele, iar Panaghia îşi aşteptă în zadar iubitul să spargă cu razele ceţurile cenuşii. Vru să coboare în sat, unde văzu lumina. Dar la poalele Toacei simţi cum picioarele îi prind rădăcini, cum sânul şi braţele şi umerii luaseră încremenirea pietrei. Doar ochii se ridicară spre Soarele, ce prea târziu învinse negurile.

Se spune că inima-i îndurerată n-a încetat să bată. Iar Soarele şi astăzi poposeşte mai mult deasupra Ceahlăului. Şi îmbracă în mantie de raze pe, cândva, la fel de strălucitoarea Panaghie, acum cea mai frumoasă stâncă a muntelui.

Spune povestea că, după descălecat, Dragoş-Vodă umbla prin Ţara Moldovei ca să caute locuri bune de vânătoare, să cunoască plaiurile şi oamenii.

Ajuns pe valea Bistriţei, Dragoş şi însoţitorii lui au ajuns până la Piatra Teiului, iar de acolo au luat-o pe valea pârâului Schit. Au ajuns pe nesimţite la locul numit La Scaune, unde au mas şi s-au pregătit de odihnă, când, deodată, apare o turmă de zimbri. Speriaţi de vederea oamenilor, zimbrii au fugit care-ncotro. Doar pe unul au reuşit să-l lovească cu o săgeată şi au prins a-l urmări până la Piciorul Şchiop, pe un jgheab care de-atunci s-a numit Jgheabul lui Vodă. Ieşind la lumină, zimbrul porni pe sub Toaca şi Panaghia, spre curmătură. Sfârşit de putere, urmărit îndeaproape de vânători, zimbrul se lasă în vale printre colţii stâncoşi de sub Piatra Lată.

Vlăguit, cu coama înfiorată, îşi dă duhul în zbaterea morţii.

Cununa de stânci sălbatice de unde s-a prăbuşit zimbrul din legendă se numeşte de atunci „Cununa Zimbrului”.

Coborând pe sub Ocolaşul Mare spre Poiana Maicilor, trecem pe sub Pavilionul Dacic şi Coloana Dorică, pe lângă Ocolaşul Mic, de unde un chip de dac priveşte din stâncă, ne îndreptăm spre Creasta Cocoşului. În stânga te întâmpină două stânci cu forme ciudate, asemănătoare cu nişte căpiţe sau chiar clăi, precum cele făcute de munteni în ţarinile de la poalele muntelui.

Se spune că aici poposea cu oile sale un bătrân cioban, pe nume Miron, originar de prin Bicazul Ardelean, alegând păşunea grasă de sub Masa Dacică şi se oprea adesea să privească în zare spre Hăşmaş, spre Piatra Singuratică. Îi plăceau lui cele două stânci ciudate şi ascuţite, lângă care şedea şi cânta din fluier. Vietăţile pădurii îl ascultau vrăjite. Chiar şi pustnicul Ghedeon cobora de la adăpostul său de lângă Piatra Altarului ca să-i asculte viersul neasemuit.

Ciobanii şi schivnicii, caprele negre, vulturii ţipători numiţi ceahlăi, stâncile şi vârfurile îl ştiau acolo. Îi auzeau fluierul. Toate îl îndrăgeau şi el le iubea peste poate. Se spune că a murit stors de vlagă lângă stâncile sale. Oasele-i albite de vremuri nu s-au mai găsit şi oamenii au zis că le-au primit stâncile. Fluierul său nu mai doinea. Dar uneori, când vântul se îndârjeşte cu răsuflarea-i grea printre jnepeni şi stânci, parcă se mai aude fluierul lui Miron răzbătând dinlăuntrul pietrelor sale.

Stănilă era ultimul dintre cei cinci feciori ai unei femei din satul Pintec, care nu apucase să-şi vadă pe niciunul însurat, patru dintre ei au murit de moarte năprasnică, iar cel mic era încă nevârstnic. Li se spuneau ai lui Stănilă, căci erau înalţi şi vânjoşi ca nişte stane de piatră. Îi mai rămăsese femeii doar un singur fecior care să-i aline bătrâneţile şi văduvia.

Flăcăul s-a tocmit slugă la arendaşul grec Hagi-Paraschiv de pe moşia Hangu a mănăstirii Buhalniţa şi fu trimis la oi, căci ştia meşteşugul lor de la tatăl său pe care-l însoţea când era mic cu turmele pe munţi. Avea şi el 20 de oi şi le alăturase turmei grecului. Arendaşul avea trei fete, una mai frumoasă ca alta, iar cea mai mică dintre ele îl cam petrecea cu privirea pe tânărul cioban atunci când acesta venea la curte, căci flăcăul era tare chipeş, după cum spune povestea. Şi lui Stănilă cel mic îi plăcea fata, căci nu se putea altfel, dar nu cuteza să ridice ochii spre odrasla bogatului grec. Fata făcu primul pas şi flăcăul îi răspunse spre o dragoste nevinovată. Grecul nici nu voi să audă despre o astfel de însoţire, dar la plânsul fetei îndrăgostite răspunse cu şiretenie.

Îi ceru lui Stănilă să plece şi să facă avere, măcar atâta cât era zestrea fetei şi abia atunci va fi vrednic să-i fie ginere. Părăsi flăcăul curtea şi se întoarse în sătucul său, cu singura sa avere, cele 20 de oi. Urca adesea pe obcină, pe la Scaune şi prin Jgheabul Gardurilor până sus pe platoul Ceahlăului. Îşi pusese în cap să caute una dintre comorile despre care spuneau bătrânii că au fost ascunse pe Ceahlău şi s-a apucat de săpat undeva la capătul jgheabului, sub gardul de stânci ce se întindea până sus pe tăpşan. Săpa cu vrednicie, dar nici urmă de comoară. Când îşi pierdea nădejdea, urca sus lângă oi, deasupra gardului de stânci şi-şi zbuciuma gândurile spre a afla un mijloc de înavuţire. Dar timpul trecea şi averea nu părea a se strânge. Într-o zi, veni veste din sat că grecul îşi trimisese fata la Iaşi să se mărite cu negustor avut din neamul lor. De neputinţă şi de durere, Stănilă se aruncă de sus de pe stânci înspre gropile ce el însuşi le săpase. Până jos se zdrobi de stânci şi ajunse fără suflare.

Bătrâna mamă, văzând că fiul ei nu se mai întoarce acasă, deşi trecuse aproape o lună, a pornit pe urmele lui, spre Ceahlău. A găsit oile sus pe platou, iar ţipătul vulturilor bărboşi i-a arătat unde era hoitul. A strâns grămada de oase ce prinseră a se albi şi le-a urcat până la Fântâna Mitropolitului, unde le-a spălat cu apa sfinţită de pustnicii muntelui. Le-a îngropat lângă o stâncă ciudată aflată nu departe de izvor şi a pus o cruce la căpătâi. N-a mai coborât în sat, a rămas cu oile pe munte şi stâncile şi vietăţile Ceahlăului îi ştiau cu toate plânsul ei de mamă îndurerată. Dar, la o vreme, geamătul ei nu s-a mai auzit. I-au mai rămas doar lacrimile, care se scurg din stânca ce-a primit-o înăuntrul ei. Şi bătrâna mamă mai plânge şi astăzi, căci din stâncă se mai preling lacrimi. Oamenii i-au zis stâncii, ce semăna cu o babă, Piatra Lăcrămată, iar stâncilor, de pe care s-a aruncat feciorul ei, le-au spus Gardul lui Stănilă sau Stănilele.

Se spune că, pe locul unde se află acum Ceahlăul, era demult o pietrărie a unui meşter neîntrecut, dar pe cât de priceput era, pe atâta era şi de ursuz. Nu se însenina decât atunci când o vedea pe lângă el pe Dochia, fiica sa, pe care o iubea precum ochii din cap. Cioplise meşterul Onu mulţime de voinici din piatră, cu piepturi largi şi mâini lungi şi noduroase.

Cel mai mare dintre ei era un uriaş căruia îi dase numele de Ceahlău şi îi pusese în loc de ochi două diamante mari, care străluceau în lumina lunii. Îl cioplise meşterul cu un genunchi lăsat pe pământ, iar fiica pietrarului se urca lesne pe genunchi şi apoi pe braţe până pe umeri şi, de sus, de pe uriaşul fără viaţă, îi plăcea să privească spre zările necuprinse. Faima pietrarului din răsărit ajunse până la craiul ţării acesteia, care veni cu câţiva credincioşi de-ai săi să vadă cu ochii lui minunile ivite din piatră. Ursuzul Onu se înmuie când primi laude de la înaltele feţe ce i-au călcat pragul şi se bucură când craiul îi ceru chiar să-i dezvăluie câte ceva din tainele meşteşugului. Craiul mai avea o pricină de zăbavă: îi căzuse dragă fata. Printre pietrele reci, cei doi tineri şi-au mărturisit focul dragostei şi ziua nunţii fu sorocită pentru începutul lui august, când Dumnezeu face muntele mai frumos ca niciodată, înveşmântându-l cu puzderie de flori, cu podoabe neasemuite de flori albe de colţ şi cu flori roşii de sângele voinicului, iar păsările, prin cântecul lor fac să pară că îngerii au coborât pe munte Dar, dinspre miazănoapte, un crai pizmaş dorea să pună mâna pe această bogată ţară şi iscă pricină de război: trimise peţitori pentru mâna Dochiei, de nu, strigară solii, se va năpusti pe dată în fruntea sălbaticelor sale hoarde. S-au pregătit de luptă Onu şi craiul, logodnicul hărăzit al Dochiei, şi au ieşit să ţină piept urgiei. Dochia a rămas la pietrărie şi urca adesea pe umerii blajinului Ceahlău să privească în depărtări. Deodată văzu că focurile se apropie spre colţul zării şi pricepu că ai noştri sunt copleşiţi. Deîndată tăie, după povaţa tatălui ei, dar cu grea durere, cei şapte iezi albi care o însoţeau întruna şi stropi cu sângele lor pe voinicii din piatră, care astfel au prins viaţă. Au pornit uriaşii cu călcat greu de tremura pământul, măturând pe duşmanii cu ochii mici şi inimi negre de la miazănoapte. Dochia, de pe umerii uriaşului Ceahlău, singurul care rămăsese să-i ţină tovărăşie, văzu un şir lung de lumini apropiindu-se. Nu mai avea iezi şi atunci se tăie la încheieturile mâinilor ca prin sângele ei să prindă viaţă Ceahlăul. Şi-a ridicat genunchiul din ţărână amorţitul Ceahlău şi dădu să plece, dar văzu că cei care veneau în şir lung, cu haine albe, cu mâncare şi băutură aleasă ca pentru nuntă, erau craiul, Onu şi mai-marii oştirii învingătoare. Dar Dochia nu mai izbuti să-şi lege încheieturile şi sângele i s-a scurs şi odată cu el şi viaţa din frumosu-i şi plăpându-i trup. Se prăbuşise între iezii ei cei dragi.

Pe bătrânul Ceahlău l-a podidit plânsul şi cu el odată Onu şi cu craiul şi din ochii săi limpezi de diamant s-au scurs şuvoaie grele de lacrimi. Au împietrit toate în jurul său cuprinse de lacrimi: craiul, Onu, oştenii, Dochia şi iezii. La picioarele sale, Dochia s-a prefăcut în stâncă şi chipul ei frumos a privit spre apus vreme de câteva secole, până când o ruptură grea de omăt a adus din vârf de munte pietre şi copaci întregi smulşi din rădăcini şi-au retezat închipuirea din piatră a fetei. Iezii o înconjoară şi astăzi: sunt nişte pietre mai mici pe care a început să se prindă buceagul şi care ascultă tăcute susurul Izvorului Alb. Ceahlău a rămas să-i păzească şi din ochii săi au tot curs lacrimi. Grăiau bătrânii că dintr-un ochi curge şi astăzi Izvorul Rece, ştiut de noi ca Fântâna Mitropolitului, iar din celălalt Izvorul ce-i zice a lui Vodă. Spunea un sătean că şi astăzi, pe la-nceput de august, atunci când trebuia să fie Dochia mireasă, sunt unii care urcă pe munte cu mâncare şi băutură şi straie albe să-şi amintească şi să cinstească astfel o nuntă neîmplinită. Mai spun bătrânii că povestea aceasta e veche de când Ceahlăul.

Grăiau bătrânii că pe aceste locuri era acum cu vreo câteva veacuri mai demult un păcurar, care venise de undeva din Ardeal, un ţuţuian, după cum îi ziceau oamenii. Era vrednic tare, de reuşea să pună ursul jos dintr-o singură opinteală, şi era frumos şi, pe lângă toate, cânta neasemuit din fluier că stăteau să-l asculte nu numai oile, ci şi oamenii şi animalele sălbatice cele rele, precum urşii, lupii sau râşii. De Lisandru, că aşa îl chema pe flăcău, s-a îndrăgostit chiar fata cneazului şi se ştia că bătrânul boier era cel mai bogat din tot ţinutul, cu moşii, cu robi, cu case mândre la oraş, turme nenumărate de oi şi ciurde bogate de vite. Dar fata cneazului trăia mai mult închisă în negurosul palat, despre care sătenii povesteau multe fapte blestemate, şi boierul aştepta peţitori cu ranguri şi averi.

A găsit un fiu de boier pe plac ca să-i fie ginere şi toată lumea aştepta butca mirelui, care era dintr-una dintre cele mai cinstaşe familii ale Moldovei şi se înrudea chiar cu Vodă. Dar dragostea, de multe ori, nu ţine seamă de avere şi fiica cneazului fugi cu chipeşul cioban spre stâna lui din muntele Ceahlăului. Nu ştia nimeni de fată şi cneazul îşi puse toţi slujitorii să o afle, promisese chiar şi cinci galbeni pentru cel care ar fi putut da o lămurire. S-a găsit o babă, hârca dracului, care a arătat că ar fi fata la stâna lui Lisandru, la Scăldătoarea Vulturilor. Au pornit slugi înarmate ca să-l prindă între suliţi şi prăpastie. Lisandru a pornit cu fata sus, spre stânci, dar n-a mai apucat să stingă focul. L-au vegheat şi ademenit cu promisiuni de aur şi boierie, dar flăcăul a cerut binecuvântare de cununie.

Dar boierul nu şi nu… Fata şi voinicul s-au îndreptat spre buza prăpastiei şi s-au aruncat în hăul de dedesubt. S-au zdrobit de colţurile ascuţite ale stâncilor. Unii dintre bătrâni nu sunt de părere că astfel s-ar fi întâmplat. Zic ei că Lisandru doar s-a prefăcut că se aruncă, când colo, el a sărit pe-o potecă numai de el ştiută şi a scăpat de încercuire. S-a pierdut în lume cu fata pe care o iubea şi care lepădase un trai de huzur printre bogaţi. Au trăit cu averi mai puţine, dar cu dragoste multă şi fericire…

Pe vremea lui Alexandru, ce pentru ai săi a fost „cel Bun”, între boierii lui nu era altul care să-l întreacă în voinicie şi frumuseţe pe tânărul muntean de la poalele Ceahlăului, Budu, ce dovedise îndemânare şi la aruncarea buzduganului spre capetele jivinelor sălbatice, dar şi săgeata spre inima celor fărădelege, duşmanii ţării sale.

Nu e de mirare că însăşi fiica domnului, Ana, prinse drag de tânărul fecior. Vrăjit de frumuseţea şi virtutea fetei, Budu îi răspunse cu dragostea sa. Şi-au jurat credinţă veşnică, nici moartea să nu-i despartă. Au început pregătirile de nuntă, voievodul dându-le părinteasca binecuvântare. La hotarele de răsărit s-au aprins focuri. Vesteau primejdia tătarilor, ce pe cai mici şi iuţi, prădau, robeau şi dădeau focului biata ţară a Moldovei.

Budu porni în fruntea călărimii moldovene să înfrunte pe nelegiuiţii cei cu ochi mici şi inimi negre. O săgeată slobozită din arcul unui nogai îşi află drum prin cămaşa de zale zdrenţuită de atâtea încleştări a lui Budu şi Ana află cu durere nefericitul sfârşit al logodnicului ei. Nu putu să-i rabde moartea şi ceru ajutorul duhurilor negre, să-i aducă de dincolo de moarte iubitul.

Într-o noapte neagră, chemat de farmecele unei vrăjitoare, Budu veni pe un cal alb înaripat, luă pe Ana şi se-ndreptă spre platoul Ceahlăului, unde copilărise. Dar zorii farmă vrăjile şi cântatul întâi al cocoşilor îi găsi pe cei doi deasupra muntelui. Se auzi o bubuitură năpraznică şi, din înaltul cerului, Budu şi Ana căzură greu lângă Creasta Cocoşului. Soarele îi află pe cei doi tineri în mantie de stâncă, două pietre îngemănate, una mai mare, Budu, şi alta mai mică, alăturea, Domniţa Ana. Bătrânii din Răpciuni spuneau că atunci când este lună plină, dacă umbra Turnului lui Budu se pogoară peste Palatul Cnejilor, cel ce-l află vremea printre ruine se transformă şi el în strigoi, precum Budu, cel chemat de dincolo de moarte.

Închipuirea te poartă spre anul sângeros 106, când, cucerind prin foc şi sabie ţinuturile dacice, după lupte crâncene, armatele romane au ajuns să împresoare cetatea Sarmisegetuza. Într-o dimineaţă, spune legenda, când puhoiul năvălitorilor era deosebit de puternic şi căderea cetăţii părea sigură, pe zid se ivi o fată tânără, cu părul strălucind ca aurul, îmbrăcată în haină albă cu arc şi cu săgeţi în mână. Li se părea romanilor că văd aievea pe zeiţa războiului, zeiţa apărătoare a dacilor şi nu îndrăzneau să lupte împotriva ei.

Până la căderea nopţii, cetatea rămase în mâinile dacilor, dar, în câteva locuri, zidurile erau sfărâmate, porţile grele de stejar abia se mai ţineau. În această ultimă noapte a Sarmisegetuzei libere, apărătorii s-au adunat la sfat. Unii au băut otravă pentru a nu cădea vii în mâinile duşmanilor, alţii au dat foc palatului, turnurilor de apărare şi tuturor clădirilor. Pe când flăcările se urcau până în înaltul cerului, Decebal şi mica lui oaste au ieşit printr-o galerie subterană în spatele armatei de încercuire.

Neînfricatul Decebal voia să fugă în munţi şi să adune alte oşti pentru a continua lupta. Romanii însă au prins de veste şi începură urmărirea.
Rând pe rând cădeau dacii. Văzând că nu mai are nicio scăpare, Decebal chemă pe fiica lui şi-i porunci să lepede hainele regeşti. Să pună haine de ciobăniţă şi să fugă noaptea spre soare-răsare, ţinând mereu calea pădurii până va ajunge în muntele Cogheonul, lăcaşul zeului Zamolxes. Împăratul se mânie tare auzind că fiica lui Decebal i-a scăpat din mâini. Dădu poruncă straşnică unui centurion să răscolească ţara în lung şi-n lat, dar să nu vie înapoi fără Dochia. Aşa se făcu că alerga fiica regelui dac prin pădure, ca o ciută speriată, iar în urma ei, ca o haită de lupi, romanii se apropiau din ce în ce. Astfel ajunse Dochia la poalele muntelui Cogheonului. Începu să urce grăbită spre piscurile învăluite în ceţuri. Pădurea se rărea, brazii erau tot mai mici şi mai chirciţi de puterea vânturilor. Stânci colţuroase stăteau să se prăvale peste cutezătorii care or fi vrut să pătrundă în locaşul lui Zamolxes. Printre ceţuri apăreau şi dispăreau vulturii în rotiri largi şi vântul părea o suflare rece a morţii.

Pas cu pas, pe urmele Dochiei se ţineau urmăritorii. Dochia se uită în sus la stâncile cenuşii şi moarte, la ceţurile triste şi la vulturii dornici de sânge.
– Mai bine rămân pentru totdeauna cu voi, să mă fac una cu stânca rece, dar numai să scap de ruşinea sclaviei, ceru Dochia. Tu, Zamolxes, zeul cerului şi al fulgerului, primeşte-mă ca o mică pietricică la temelia altarului tău şi nu-mi va părea rău niciodată că am pierdut viaţa!

Un tunet înfiorător se auzi din piscurile ascunse în nori. Centurionul întinse braţul ca s-o cuprindă pe Dochia când tunetul se repetă. Se auzi limpede cum se prăvăleau sus stânci sfărâmate de trăsnet. Curgeau la vale bolovani, lespezi, cădeau trunchiuri de brazi, pârâia înfiorător trupul copacilor şi la fel trosneau oasele rupte ale romanilor. După câteva clipe, nu mai rămase nici o fiinţă vie. Furtuna trecuse. Vulturii se roteau lacomi deasupra trupurilor însângerate. Numai Dochia nu se zărea nicăieri, afară doar dacă n-o fi fost prefăcută în stânca aceea singuratică, albă, ce-i poartă numele.

Pietrele Detunate îţi apar în faţa ochilor în nopţile grele de iarnă ca nişte arătări ciudate, colţuroase, care te înfioară şi te duc cu gândul la vremurile îndepărtate când se năşteau toate ale lumii acesteia, când urieşii şi căpcăunii nu primiseră încă aprigă pedeapsă de la Dumnezeu, iar Satana, cel fugărit dintre îngeri, îşi căuta bezmetic un loc al său. Se spune că pe aceste meleaguri binecuvântate de Dumnezeu cu câmpii mănoase, vii rodnice, păduri nesfârşite, oameni harnici şi aprigi, cu femei mândre şi iubeţe, trăia un rege cu drept de viaţă şi de moarte asupra a toate pe care le stăpânea.

Dumnezeu îi făcuse parte din toate bogăţiile pământului. Dar cei ce trebuiau să-l moştenească, fiii săi, erau mult prea mult dedaţi desfrâului. Înfuriat de păcatul şi niminicia lor, regele hotărî să-i pedepsească prin dezmoştenire.

Împreună cu o mână de credincioşi porni spre muntele Pionului şi-şi îngropă tezaurul, undeva pe lângă Piatra Altarului şi Piatra Lată a Ghedeonului, la poalele unei stânci mari şi rotunde.

I-a încredinţat paza comorii unui bătrân schivnic ce vieţuia întru singurătate şi curăţenie, sus, pe vârful muntelui. Uneori, când puterile îl ajutau, urca şi pe cel mai înalt vârf al Ceahlăului, unde îşi tocmise o toacă din lemn tare de tisă, chemând la rugăciune pe toţi pustnicii muntelui. La poalele stâncii unde îşi îngropase nefericitul rege toată agoniseala sa lumească, a ridicat o cruce din lemn de brad, care să alunge duhurile necurate. Dar schivnicul muri. A murit şi regele şi puţinii care mai ştiau secretul comorii. Crucea putrezi şi se scurse printre pietre.

Satana atâta aştepta. Se porni cu sârg să sape printre stânci, dar în zadar. Înfuriat, porni mii de trăsnete asupra stâncii rotunde şi strălucitoare. Stânca s-a detunat.

Aurul s-a topit şi s-a scurs spre măruntaiele pământului. Au mai rămas doar nişte pietre ce parcă odată au fost una. Sunt Pietrele Detunate, urâte şi colţuroase precum rânjetul Satanei.

Se spune că undeva, în muntele Grinţieşului, îşi avea stânile un oier bogat, care-şi ridicase casă mândră, dar departe de sat. Era slut şi burduhos, dar avuţia sa îl făcea stăpânul multor lucruri frumoase.

Ieşea duminica la horă îmbrăcat cu veşminte bogate, iar în chimir îi zăngăneau galbenii, dar fetele fugeau de el ca de Ucigă-l Toaca! O duminică aşa, două, trei şi Budihăul, cum îl porecleau oamenii, şi-a dat seama că o soţie frumoasă nu poate avea decât dacă o va cumpăra. A trecut munţii spre Ţara Dornelor şi a aflat o familie săracă, unde, tatăl, tăietor de lemne, nu reuşea să hrănească multele guri care cereau de mâncare. Cu barda şi beschia nu câştiga decât pentru traiul de la o zi la alta. Visa să aibă un car şi doi boi. Budihăul aflase la cârciumă despre necazul omului şi că avea o fată, cea mai mare dintre cei opt copii, iar fata era frumoasă şi harnică. La un pahar de rachiu, sărmanul bărdaş se învoi să-şi dea fata pentru un car şi doi boi, la care Budihăul adăugase şi o vacă cu lapte de bucurie că va primi aşa mândreţe de fată. Măriuţa cedă rugăminţilor tatălui şi mamei ei, sperând că fraţilor ei mai mici le va fi mai bine şi că ei nu-i va fi prea rău. Trecu munţii spre o nouă gospodărie şi familie.

Dar, deşi înconjurată de tot ceea ce visase, nu era fericită. Soţul nu-şi îndrăgea şi nici copii nu-i dăruise. Slutul şi burduhosul o păzea ca pe ochii din cap şi o ţinea mereu pe lângă dânsul, iar de rămânea singură, un câine dresat de el însuşi era învăţat să sară asupra oricui se apropia de nevasta lui. Într-o zi însă, când culegea afine pe platoul Ceahlăului, se întâlni cu un tânăr baci, ce-şi pierduse o oaie într-o râpă spre Pietrele Detunate. Nu ştim dacă dragostea e într-adevăr un lucru cu rost sau câinele s-a prostit, dar cei doi s-au iubit două veri sub privirile înţelegătoare ale câinelui ce-i păzea de deasupra bolţii unde se adăposteau tinerii îndrăgostiţi.

Într-a treia vară însă, Budihău prinse de veste. Tocmi cu bani grei patru haidăi ce l-au lovit pe tânărul fecior cu baltagele şi l-au prăvălit în prăpastia ce se întindea adânc sub stânca ce fusese martora atâtor clipe de iubire. Fata veni zi după zi, aşteptându-şi zadarnic iubitul, măcinată de gânduri grele. Iată că într-o zi câinele descoperi leşul tânărului cioban. Fata vru să se arunce în hăurile unde şi-a aflat moartea iubitul, dar de durere căzu în nesimţire. Câinele o veghea, pândindu-i răsufletul slab, când, deodată, simţi apropierea haidamacilor ce veneau să o prindă pe fată şi s-o ducă înapoi la soţul ei cel hotărât de părinţii. Credinciosul câine slobozi urlet puternic ce-o trezi pe stăpâna sa. Văzând pe ucigaşii dragului ei că se apropie de stâncă, porni să se caţere pe stânca înaltă şi dreaptă, ce părea imposibil de urcat. Câinele porni şi el credincios, dar căzu în prăpastie. Haidăii lui Budihău au privit uimiţi la fata ce ajunse în vârful stâncii şi să se caţere după ea nu au avut curaj. Au aşteptat trei zile, dar fata nu a coborât.

Se spune că trei săptămâni s-a auzit vaietul ei, pe vârfuri, pe la stânci. Deodată vaietul a contenit. Din vârf de stâncă au început să picure stropi de apă limpede ca lacrima. Erau chiar lacrimile fetei.

Au venit oamenii să vadă piatra stearpă din care curgea acum apă. Şi-au dat seama că e roua ochilor fetei şi i-au zis stâncii Piatra cu Apă. Cei ce înnoptează aici pe aproape aud în noapte plânset greu. Este al fetei ce-şi plânge nefericita dragoste.

Încheiere

Legendele şi poveştile de la muntele Ceahlău au fost create de munteanul pe care Alecu Russo îl credita cu acel „genius loci” specific în general comunităţile montane şi culese şi publicate încă din prima jumătate a veacului al XIX-lea, spiritul romantic îndemnând o generaţie de excepţie (cea paşoptistă) să strabată ţara, să cutreiere munţii, să poposească la focuri de stâne sau la nunţi şi şezători ţărăneşti, să asculte, să privească şi să scrie apoi.

Vasile Alecsandri, în notele sale, amintea că a aflat poveşti şi balade de la cimpoieşi, vânători, călugări, călăuze în „preumblările sale în munţi”. La fel şi Alecu Russo, ce afla o superbă „Mioriţa” la stâna baciului Udrea din Ceahlău, sau Tadeus Hâjdeu, ce culegea din „Muntenia Neamţului” o variantă a legendei Dochia înainte de Gheorghe Asachi, sau Eminescu ce afla la Palatul Cnejilor legenda lui Budu ce va fi izvor de inspiraţie pentru două dintre poeziile sale sau Alexandre Dumas ce avea să scrie „Strigoiul Carpaţilor”. Legendele au apărut în primele „anuare” şi „calendare” româneşti din prima jumătate a veacului al XIX-lea, mai apoi în revistele de la sfârşit de veac de la Fălticeni, Broşteni sau Piatra-Neamţ, fiind preluate şi îmbogăţite de Mihail Sadoveanu, Calistrat Hogaş, Constantin Matasă, Ioan Găvănescul, iar mai apoi de Elena Matasă şi Gheorghe Iacomi. A venit rândul nostru şi încă mai sunt bătrâni în sate care mai ştiu legende şi fiecare generaţie de elevi implicată în culegerea de folclor mai află câte poveste ce merită să fie mai mult ştiută.

Ceahlăul este muntele românesc cu cele mai multe poveşti şi am înţeles cu toţii rostul unei astfel de întreprinderi: conturarea unor itinerarii ale spiritului pentru cei ce vin aici la noi. Şi Ceahlăul merită să-i fie cunoscute poveştile, de români sau de străini, de tineri sau de bătrâni. Ceahlăul vă aşteaptă, descoperiţi-l cu toate ale sale frumoase şi, credeţi-ne, nu sunt puţine…

(Legende culese şi prezentate de prof. Daniel Dieaconu)